Scurta istorie a leacurilor traditionale

Din cele mai străvechi timpuri, omul şi-a căutat mijloacele tămăduitoare în natura înconjurătoare, în frunzele şi florile oferite lui cu dărnicie i pretutindeni.
Cele mai vechi informaţii privind folosirea plantelor medicinale
în scopuri terapeutice le avem încă din civilizaţia Sumer, cu cea 6 000 de ani înaintea erei noastre. într-un papirus egiptean, ce poartă numele de Ebers, scris cam prin anul 1550 înaintea erei noastre, ni se dau relaţii pe larg despre folosirea acestor plante de leac în diferite boli. Scrieri mai vechi, din China antică, aproximativ din anii 2600 înaintea erei noastre, ne introduc în lumea medicală a timpului şi ne dau relaţii ample despre aceste plante. In aceste manuscrise se face o descriere botanică a diferitelor plante, se arată locul unde cresc şi aria răspîndirii lor, modalitatea de colectare şi terapeutica. Datele de atunci îşi păstrează valabilitatea şi astăzi.
Marele Hipocrat, părintele medicinei, trata bolnavii, în Grecia antică, mai ales prin cura cu diferite legume, fructe şi ceaiuri. Izvoarele scrise ale timpului ne rela¬tează că el recomanda sfecla, varza, orzul, leguminoasele şi altele în diferite trata¬mente. Scrierile lui ne-au transmis catalogul a 236 de plante medicinale pe care le cunoştea şi le folosea.
Medicul grec Dioscorid, în lucrarea sa „Materia medica", ne-a lăsat ample de¬scrieri cu privire la plantele medicinale din Dacia, denumirile acestora şi terapeutica. Unele din acestea, ca pelinul sau socul, sînt folosite şi astăzi de popor. Ele erau bine cunoscute şi de strămoşii noştri, cu mult înainte de era noastră.
Valoarea terapeutică a leacurilor populare, la baza cărora stă folosirea plantelor, transmisă din generaţie în generaţie, în general în folclor, a fost consemnată de copiştii vremurilor în diferite texte apocrife, aşa cum le culeseseră din popor. Cunoaştem astfel că, alături de unele practici mistice, obscurantiste, stăteau şi remedii bazate pe folosirea plantelor de leac, cu izvorul într-o experienţă de milenii.

Un manuscris slav, de prin secolul al XVI-lea, aflat în fondurile Academiei R.S.R., are un capitol denumit „Folosirea plantelor de leac". Autorul a descris pe larg plantele şi terapia respectivă, învăţături a căror valoare este recunoscută şi astăzi.
Astfel, în manuscris se spune că «pentru extragerea principiilor activi din mentă, plantă care „are putere şi vindecă mai toate bolile" se recomandă să se fiarbă aceasta în vin sau apă». In privinţa folosirii, se recomandă a se face dimineaţa pe nemîncate arătîndu-se că astfel „smulge cu puterea sa toate stricăciunile lăuntrice".
Tot în această lucrare napul era recomandat ca o „plantă bună şi tămăduitoare". Fiert în apă, se putea folosi la spălarea capului. Fiert în vin se folosea ca băutură, dimineaţa pe nemîncate, în verminozele intestinale.
Urzica era recomandată de copist în mod convingător: cînd „unui om îi este greu la stomac" etc... „Bea şi vei fi sănătos!" Se mai arată că băutura tămăduitoare se realiza fierbînd urzica în apă şi amestecînd-o cu miere proaspătă de albine. Pentru tuse, se fierbea urzica în apă şi se bea pe nemîncate, iar pentru cine avea răni se recomanda: „pisează urzică cu untură veche, pentru că curăţă toate rănile şi le vindecă" Copistul mai stăruia în folosirea sucului de urzici amestecat cu vin în afecţiunile splinei şi în icter.
Valoarea recomandărilor este îmbogăţită prin girul medicinei contemporane. Frunzele de urzică, bogate în mucilagii, provitamina A, vitaminele C şi K etc, sînt folosite pe larg, intrînd în compoziţia ceaiului antibronşitic, datorită acţiunii lor hemostatice, proprietăţii de a fluidifica secreţiile bronşice şi pentru însuşirile lor diuretice.
Roiniţa este recomandată de copist în afecţiunile oculare. Pentru tratament se indica să se înmoaie în sucul plantei pîine albă şi aceasta să se aplice apoi pe ochiul bolnav. Datorită însuşirilor ei terapeutice, roiniţa se foloseşte şi astăzi în medicina cultă, în tulburările digestive, spasme şi colici intestinale, diskinezii bi¬liare şi colite cronice.
Pătlagina sau „limba oii", denumită în textul slav „priputnic", era indicată în tratamentul rănilor, frigurilor sau diareei, sub formă de unguent sau fiartă în vin. „Cine are durere în ureche, sublinia copistul, picură zeamă de priputnic şi-1 lasă durerea". Pătlagina se mai recomandă şi pentru durerile de ochi, storcîndu-se planta şi picurîndu-se sucul în ochiul bolnav. Pentru durerile de dinţi: „stoarce zeama din tulpine de priputnic şi unge dinţii". In durerile menstruale: „care femeie are dureri lunare, ia priputnic, fierbe cu vin sau oţet, dă-i să bea dimineaţa şi seara; vindecă durerea".
Diferite specii de pătlagină sînt folosite şi astăzi în medicină, sub formă de ceaiuri şi siropuri, pentru efectele ei emoliente şi de fluidificare a secreţiilor bronşice, pentru efectele astringente şi antipruriginoase.
în manuscris este descris mărarul, cu indicaţia de a se folosi ca atare pe rana care supurează sau sub formă de fiertură.
In afara acestor lucrări vechi, pe la anul 1830, postum, a apărut în greceşte, la noi în ţară, lucrarea eminentului medic Constantin Caracas „Topografia Munteniei", în care ni se dau indicaţii preţioase cu privire la folosirea unui însemnat număr de plante alimentare cu acţiune tămăduitoare. De asemenea, figurează o listă a plan¬telor de leac cunoscute în practica medicinei populare în Muntenia. Printre acestea se aminteşte leuşteanul, care se folosea în bolile de stomac şi ca diuretic, iar frunzele — ca antiiflamator. Prazul era recomandat în bolile de piept. Mărarul — pentru proprietăţile sale de a spori secreţia de lapte a femeilor care alăptează. Ştevia era recomandată la umflături. Pătrunjelul, ale cărui rădăcini şi frunze erau folosite sub formă de ceaiuri diuretice şi sub formă de cataplasme cu untdelemn, în tratamentul umflăturilor şi bubelor.
Varza, observa autorul, topeşte „umezelile cleioase şi constipaţiile intestinale, ameliorează discrazia umezelilor", iar mai departe arată că ea „este folositoare locui¬torilor din văile umede, prin acreala ei" şi „fiindcă apără de scorbut, la care sînt su¬puşi şi cad deseori". In lucrare se mai menţionează calităţile cartofilor, afirmîndu-se că „cei ce se hrănesc numai cu cartofi, nasc mulţi şi foarte sănătoşi copii". Autorul considera cartoful ca un aliment ce poate influenţa pozitiv fecunditatea femeii şi virilitatea bărbatului.
In continuare autorul mai menţionează pelinul, a cărui „zeamă" poporul o în¬trebuinţează cu sare, contra frigurilor intestinale. De asemenea, nalba mare, ale cărei rădăcini şi lujer erau folosite în bolile de piept. La fel anghelica sau bucini-şul, care creşte în toată ţara, „dar mai energică e cea de munte". Din foile ei „ţă¬ranii fac o zeamă pe care o dau celor care au friguri. Iar din rădăcină, pusă în drojdie de vin cu zahăr, fac o minunată licoare". Se aminteşte şi pătlagina „ale cărei foi se pun la rane". Cintaurul „pentru vindecarea frigurilor". Iarba lui Tatin. tără-neasă sau „iarbă băloasă", din a cărei rădăcină se face o zeamă cu care j;se combat diareele, iar din foi se fac cataplasme cu untdelemn".
Dintre arbori se aminteşte numai nucul, din fructele căruia „cînd sînt mici şi crude" se face dulceaţă cu miere, care se dă pentru gîlci, răguşeală şi sughiţuri.
 

A face cu uşurinţa ceea ce este greu altora, iata talentul: a face ce e imposibil talentului, iata geniul. AMIEL