Alimentatia rationala a femeii in timpul sarcinii si lactatiei

In importantul proces de succesiune a generaţiilor, prin care se garantează perpetuarea speciei umane, femeii îi revine rolul principal, îndeplinirea funcţiei de reproducere fiind însoţită de mari remanieri în corpul acesteia. Prin înmulţirea celulelor periovulare se dezvoltă corionul, care implantează ovulul fecundat în mucoasa uterină, pregătită prin hormonii ovarieni ca să-l găzduiască bine şi să asigure aprovizionarea cu material nutritiv a produsului de concepţie. In primele 10 săptămâni, numite perioda embrionară a sarcinii, are loc proiectarea şi edificarea noului organism cu apariţia organelor şi a diferitelor părţi componente ale corpului.
Paralel cu construirea noului organism, vilozităţile (rădăcinile) corionului se înmulţesc şi se adâncesc în mucoasa uterină şi în luna a IlI-a începe formarea placentei, care face legătura sanguină între mamă şi produsul de concepţie. Atât corionul, cât şi placenta, pe lângă rolul de a asigura implantarea şi aprovizionarea lui cu material nutritiv, reprezintă veritabile laboratoare, unde se produc hormonii caracteristici sarcinii, care prin acţiunea lor proprie şi prin stimularea activităţii glandelor cu secreţie internă ajută organismul matern pentru îndeplinirea funcţiei de reproducere. In urma intensificării secreţiei de hormoni, transformările biochimice (metabolismul) din corpul femeii se accentuează şi trebuinţele ei pentru material nutritiv cresc mult. In timpul sarcinii organismul femeii este o adevărată uzină producătoare de materie vie, care se tezaurizează (stochează) nu numai în produsul de concepţie, ci şi în corpul său propriu. In al doilea, şi mai ales in al treilea trimestru, pe de o parte, atât dezvoltarea fătului cu anexele sale (placenta + membranele), cât şi hipertrofia organelor (uter, mamele), care participă direct la funcţia de reproducere, sunt mult mai intense, iar pe de altă parte, cantitatea de sânge din corpul femeii creşte cu 20—30%, ceea ce înseamnă minimum 1 litru în plus. După naştere femeia fabrică şi furnizează copilului alimentul cel mai complet şi mai corespunzător trebuinţelor sale nutritive din cursul primilor 3—4 luni de viaţă extrauterină.
Pentru a putea realiza elaborarea suplimentară de materie vie în timpul gestaţiei şi apoi secreţia laptelui, femeia în cursul ciclului reproductiv are nevoi mai mari, atât de calorii, cât mai ales de material plastic (proteine, calciu, fosfor, fier etc), de vitamine şi de unele elemente minerale, care ajută liberarea caloriilor din alimente şi utilizarea constructivă (anabolică) a materialului plastic.

1. Nevoia de calorii la sarcina

In prima jumătate a sarcinii cheltuiala energetică de fond (metabolismul bazai) creşte cu 8—10% , iar în a doua, cu 20—25%, deci, chiar în condiţii bazale (repaus la pat şi pe nemâncate) o femeie de 60 de kg, în a doua parte a gestaţiei consumă cu 300—350 calorii pe zi mai mult decât înainte de a deveni gravidă. In condiţii obişnuite de viaţă, trebuinţele energetice ale femeii în a doua jumătate a sarcinii sunt cu 450—500 de calorii mai mari decât necesarul pentru îndeplinirea aceleiaşi profesii în afara ciclului reproductiv.
Prin cercetări efectuate în ţara noastră s-a stabilit că gravidele casnice au nevoie de circa 53 de calorii de kilocorp, în 24 de ore, în mediu urban, faţă de 58 de calorii pe kilocorp, în mediu rural, ceea ce pentru o greutate de 60 de kg reprezintă 3 180 şi 3 480 de calorii pe zi. Funcţionarele, care desfăşoară o muncă predominant sedentară, în a doua jumătate a sarcinii au nevoie de 38 de calorii pe kilocorp, sau 2 280 în 24 de ore, pe când trebuinţele energetice ale muncitoarelor din fabricile de confecţii se ridică la 47 de calorii pe kilocorp, iar ale celor din industria textilă ajung la 53 de calorii, adică la fel cu ale casnicelor din mediul urban. Pentru formarea a 100 ml lapte, femeia cheltuieşte cu circa 50 % mai mult decât valoarea lui energetică (aproximativ 60 de calorii) şi cu cât volumul este mai mare, cu atât surplusul trebuinţelor energetice este mai ridicat. Considerând că valoarea medie a producţiei de lapte în cursul primelor 2—3 luni oscilează în jurul a 850 ml pe zi, pentru a nu pierde din rezervele proprii, femeia care alăptează are nevoie de aproape 1 000 de calorii în plus pe zi (sau 3 100—3 500 în 24 de ore). Când sarcina, şi mai ales alăptarea, apar între 16—20 de ani, trebuinţele energetice ale femeii sunt cu 100—150 de calorii mai mari decât la cele al căror ciclu reproductiv are loc peste 25 de ani.

2. Necesarul de material azotat la gravide

Nevoia suplimentară de proteine în timpul gestaţiei se datoreşte faptului că aceste substanţe alcătuiesc nu numai principalul component al materiei vii, ci şi constituentul de bază al tuturor femenţilor şi al majorităţii hormonilor. In funcţie de greutate, fătul la naştere conţine 350—400 g proteine, iar placenta, între 75—100 g. Dacă la aceste cantităţi se mai adaugă aproape 200 g încorporate de uter (care creşte de la circa 50 g la 1 kg) şi cele aproximativ 100 g utilizate în hipertrofia mamelelor şi 80 g pentru creşterea volumului de sânge, se constată că femeia în cursul sarcinii sintetizează 800—900 g de proteine. Dat fiind că randamentul sintezei este de circa 50 % pentru realizarea acestei producţii, gravida trebuie să primească din mediul extern o cantitate de 2 ori mai mare, adică 1 600 până la 1 800 g. Dacă fătul cu anexele sale şi organele care participă direct la fun-ţia de reproducere s-ar dezvolta uniform 'ar însemna că nevoia suplimentară de proteine a gravidei ar fi numai de circa 7—8 g pe zi; însă faptul că 75—80% din producţia de proteine se realizează în ultimul trimestru al sarcinii, face ca în acest timp trebuinţa să fie de 2—3 ori mai mare. Dispunând de un raport adecvat de material azotat, femeia gestantă stochează proteine şi în alte organe şi această tezaurizare constituie o condiţie favorabilă, atât pentru vigoarea nou-născutuiui şi pentru evoluţia normală a sarcinii, cât şi pentru rapiditatea instalării şi pentru abundenţa secreţiei lactate. Pentru satisfacerea acestor nevoi gravida trebuie să primească, în funcţie de corpolenţă, între 95 şi 115 g proteine pe zi, din care circa jumătate să provină din alimente de origine animală.
Conţinutul în proteine al laptelui matur (după 4—5 zile de la naştere) fiind de aproximativ 1,5 g% şi cantitatea produsă în cursul primelor 3—4 luni variind între 600 şi 1 200 ml (în medie 850), nevoia suplimentară de proteine a femeii care alăptează ar fi de 8—18 g pe zi, însă randamentul formării lor fiind numai de 50%, surplusul trebuie să fie de 2 ori mai mare. Spre a evita ca mama să consume din proteinele proprii, se recomandă majorarea raţiei de proteine cu 30 g pe zi sau cu câte 2 g pentru fiecare gram eliminat cu laptele; pentru siguranţă, Comisia de alimentaţie din S.U.A. a recomandat recent un supliment de 40 g, adică 100 g pe zi, iar noi, ţinând seama de rolul proteinelor în secreţia laptelui şi de importanţa acestuia pentru dezvoltarea nou-născutului, considerăm util un aport de 2 g pe kilocorp (110—120 g pe zi) şi 40—45 % din acestea să provină din produse de origine animală.

3. Nevoi de săruri minerale (calciu, fosfor, fier) pentru femeile insarcinate

Dezvoltarea scheletului fetal şi al nou-născutului se face prin încorporare de calciu, fosfor şi magneziu. In corpul unui nou-născut la termen şi în anexele sale se găsesc 25—32 g calciu, 12—20 g fosfor şi 1 g magneziu. In prima parte a sarcinii cantitatea încorporată zilnic este foarte redusă, însă din luna a \'-a—a Vl-a ea se ridică la 40—80 mg, pentru ca în ultimele 2 luni să ajungă la 250—400 mg, ceea ce reprezintă jumătate din nevoia femeii în afara ciclului reproductiv. Ca şi penru proteine, dacă alimentaţia este corespunzătoare, gravida depozitează calciu şi fosfor în trabeculele osoase proprii şi aceste rezerve sunt utilizate la instalarea secreţiei lactate. Aşa fiind, în a doua jumătate a sarcinii, şi mai ales în ultimele 35—45 de zile, nevoia pentru calciu şi fosfor a femeii este de două ori mai mare decât înainte de a fi gravidă (0,7—0,8 g pe zi.) şi dacă aceasta nu este satisfăcută suferă atât mama, cât şi fătul. Pentru prevenirea acestor neajunsuri, dieta gravidei în ultima jumătate a sarcinii trebuie să furnizeze minimum 1,6 g calciu şi fosfor şi circa 0,35 mg magneziu.
Laptele matern, secretat de o femeie cu dietă adecvată, conţie 30—40 mg calciu, 14—18 mg fosfor şi 3—5 mg magneziu % ; pentru compensarea cantităţilor transmise sugarului cu cei 600—1 200 ml şi evitarea demineralizării scheletului matern, se impune majorarea aportului cel puţin la dublu. Dacă la cantităţile din lapte se adaugă pierderile digestive (minimum 20—30%) apare necesar ca raţia de calciu şi fosfor a femeii care alăptează să fie de 1,8—2,0 gpe zi. Lactaţia constituind un veritabil drenaj mineral, dacă dieta zilnică nu furnizează aceste elemente în cantităţi adecvate, organismul mamei pierde nu numai rezervele acumulate în cursul sarcinii, ci şi din mineralele proprii. La sfârşitul sarcinii corpul unui făt normal dezvoltat conţine 310—360 mg fier (10 mg % ), adică raportat la 100 g, de 2 ori mai mult decât adultul. Dacă la această cantitate se adaugă cea încorporată în placentă (40—50 mg) şi în uter (minimum 40 mg) se constată că gravida transferă fătului şi anexelor lui 420—440 mg de fier. Pe lângă nevoile suplimentare impuse de dezvoltarea produsului de concepţie, în cursul sarcinii volumul de sânge crescând cu minimum 1 litru şi 100 g conţinând circa 50 mg fier, pentru formarea lui gravida trebuie să dispună de încă 500 mg, ceea ce face ca totalul trebuinţelor pentru acest element să se ridice la aproximativ 1 g. Pentru acoperirea lor este necesar ca dieta zilnică să conţină 25—40 mg în ultimul trimestru de sarcină. Dacă aportul este mai redus, apar efectele sărăcirii organismului în fier, cum este anemia, care este greşit considerată ca fiziologică, întrucât ea nu se observă la gestante cu dietă adecvată. Laptele conţinând cantităţi mici de fier, trebuinţele pentru acest element în cursul perioadei de lactaţie sunt mai reduse decât ale gravidei şi în parte ele sunt satisfăcute prin evitarea pierderilor cu sângele menstrual. Pentru ca să nu scadă concentraţia fierului din lapte sub 0,35—0,40mg%, se recomandă ca aportul alimentar să fie de circa 20 mg pe zi.

4. Necesarul în vitamine la sarcina

Intensificarea cheltuielii de energie şi mai ales utilizarea constructivă a materialului plastic măresc nevoile femeii în cursul ciclului reproductiv pentru toate vitaminele. Dozându-se vitamina A (axeroftol sau retinol), care se concentrează în ficat (90 % ) la feţi decedaţi şi în anexele lui şi ţinând seama de mărimea acestui organ (4—5 % din greutatea corpului) s-a constatat că nevoia suplimentară pentru această vitamină este de numai 150—200 U.I. pe zi, însă consumul materno-fetal fiind mare, pentru acoperirea acestor nevoi, fără scăderea cantităţii de vitamină din sângele gravidei (ceea ce măreşte frecvenţa complicaţiilor), este ne-cesar ca radiaţia să fie de minimum 6 000 U.I. pe zi, în tot timpul sarcinii. Un aport insuficient sau o utilizare defectuoasă, cauzată de hiperemesis gravidarum (vărsături), prezintă riscul naşterii unor copii cu malformaţii. In timpul lactaţiei femeia, transferând copilului circa 170 U.I. cu fiecare 100 ml lapte, pentru o secreţie de 800 —1 200 ml, are nevoie ca raţia zilnică să fie cu 1 500—2 000 U.I. mai mare şi majoritatea nutriţioniştilor consideră că dieta unei femei care alăptează trebuie să conţină 8 000 U.I. pe zi.
Deşi principala sursă de vitamină D (colecalciferol) este reprezentată de sinteza realizată la nivelul pielii, sub influenţa radiaţiilor solare, totuşi se recomandă ca şi femeile care beneficiază de expunere la soare în cursul sarcinii să primească 600 şi cele care alăptează câte 800 U.I. Când nu există avantajul însoririi, este necesar ca raţia să fie cu 30—40 % mai mare, iar când aportul de calciu şi fosfor nu este adecvat, pentru a evita demineralizarea scheletului matern şi a mări zestrea nou-născutului în vitamina D, se recomandă ca în ultimul trimestru să se administreze zilnic câte 1 000—1 500 U.I. Spre a contribui la reducerea avortului habitual şi a se evita ca fătul să vină pe lume sărac în vitamina E (tocoferol), ceea ce măreşte frecvenţa icterului la nou-născuţi, este recomandabil ca la gravide aportul (raţia) de această vitamină să fie de minimum 10—12 mg pe zi, iar pentru
mărirea cantităţii la nivelul trebuinţelor sugarului, se recomandă ca dieta zilnică a femeii care alăptează să conţină 15—20 mg.
Deşi nevoia de vitamina B1 (tiamina) se corelează cu nivelul trebuinţelor energetice, în cursul sarcinii ea creşte în mai mare măsură decât cheltuiala de energie. In sângele şi urina gravidelor s-au găsit cantităţi cu 15—30% mai reduse decât la negravide, alimentate la fel. Scăderea se datoreşte transferului în organismul fetal. Aceasta a fost dovedită prin constatarea că fătul reţine 20—25% din cantitatea primită de la mamă, prin cordonul ombilical. Pentru satisfacerea trebuinţelor fetale, fără a prejudicia starea de nutriţie tia-minică a gravidei, este necesar ca dieta acesteia să furnizeze 2,3—2,5 mg pe zi, iar pentru ca concepţia ei în lapte să corespundă nevoilor nou-născutului (minimum 0,24 mg pe zi) raţia femeii care alăptează trebuie să nu scadă sub 2,2 mg pe zi. Datorită aceluiaşi mecanism (trecerii prin placentă la făt) şi pentru acoperirea nevoilor sugarului, trebuinţele femeii în cursul ciclului reproductiv pentru vitamina B2 (riboflavină), B6 (piridoxină) şi vitamina PP (niacină) sunt de 1,5—2 ori mai mari decât în afara lui. O deosebită importanţă pentru dezvoltarea normală (fără malformaţii) a produsului de concepţie are asigurarea aportului de riboflavină şi de acid folie (0,25—0,5 mg pe zi), deoarece insuficienţa acestor vitamine, mai ales în primul trimestru (faza embrionară când se face edificarea noului organism), are efecte teratogene.
Faptul că în aceleaşi condiţii de alimentaţie, în perioada maternităţii, conţinutul sângelui în vitamina C (acid ascorbic) şi eliminarea pe cale renală sunt mult mai reduse decât la femei în afara ciclului reproductiv, ca şi constatarea că scăderile se accentuează pe măsură ce sarcina şi lactaţia avansează, arată că în această stare creşte nevoia pentru vitamina respectivă, ajungând ca diferenţele să fie de 45—55%. In sprijinul acestei interpretări a venit observaţia că fătul reţine cantităţi mari şi că, ridicând aportul zilnic la 100 mg pentru gravidă şi 120 mg pentru femeia care alăptează, deosebirile faţă de grupul martor şi semnele biochimice de hipovitaminoză ascorbică au dispărut. Un asemenea aport măreşte conţinutul laptelui în vitamina C la 5—6 mg % şi aceasta ajunge să acopere nevoile crescute ale sugarului (5—6 mg pe kilocorp).

5. Acoperirea nevoilor nutritive în cursul ciclului reproductiv

Pentru satisfacerea trebuinţelor nutritive, femeia în perioada maternităţii trebuie să cunoască avantajele şi lipsurile diferitelor grupe de produse alimentare.
Laptele (dulce, acidifiat, praf) şi brânzeturile se impun ca alimente minerali-zante pentru făt şi antidecalcifiante pentru mamă, ca sursă de proteine cu mare valoare biologică (de clasa I) şi ca sursă de vitamine (A, D, B2); nu trebuie uitat însă că ele sunt sărace în vitamina C şi în fier. Pe lângă bogăţia în calciu, aceste produse realizează toate condiţiile care măresc atât absorbţia, cât şi fixarea sau reţinerea acestuia în schelet şi în dinţi. Este necesar ca în a doua jumătate a sarcinii şi în timpul lactaţiei, femeia să consume zilnic câte 750-1 000 ml lapte sub diverse forme şi 50 g caşcaval sau 100-150 g brânză de vacă.
Carnea (de vacă, viţel, porc, oaie), împreună cu peştele, completează, pe de o parte satisfacerea nevoii de proteine animale, iar pe de altă parte, compensează deficienţa în fier a laptelui şi brânzeturilor. Ele reprezintă o excelentă sursă de vitamina PP şi de alte vitamine din complesul B, care intervin în formarea hemoglobinei.
Prin bogăţia în fier, proteine şi vitamine cu rol eritropoietic, carnea, şi mai ales ficatul, exercită cea mai puternică acţiune hematopoietică şi antianemiantă. In cercetări pe gravide s-a constatat că prezenţa a 150 g carne macră (ceea ce corespunde la 200 g carne cu oase) în meniul zilnic, începând din a doua jumătate a sarcinii, a prevenit anemia gravidică. Efectul este şi mai sigur dacă, de două ori pe săptămână, se înlocuieşte carnea cu 100 g ficat. Acesta este deosebit de indicat, deoarece constituie o adevărată „comoară de vitamine".
Peştele slab se impune în alimentaţia gravidei ca sursă de proteine, de iod (necesar pentru activitatea sporită a glandei tiroide în cursul sarcinii) şi de fluor (care contribuie la menţinerea sănătăţii dinţilor), iar peştele gras reprezintă o importantă sursă de vitamina A şi D.
Ouăle furnizează cele mai valoroase proteine, iar gălbenuşul este, aproape ca şi ficatul, o comoară pentru mai multe vitamine (A, D, B2, B6) şi contribuie la acoperirea nevoii de calciu şi de fier. Este recomandabil ca dieta femeii în perioada maternităţii să conţină cel puţin un ou pe zi.
Legumele şi fructele se impun în alimentaţia gravidei prin faptul că ele reprezintă practic unica sursă de vitamina C şi P şi că, împreună cu laptele, fiind singurele alimente în care predomină elementele bazice (potasiu, calciu, magneziu, sodiu) faţă de cele acide (fosfor, clor, sulf), au acţiune alcalinizantă. Dat fiind că femeia în perioada maternităţii trebuie să ingereze minimum 100—120 mg vitamina C pe zi şi că răspândirea acestei vitamine în legume şi fructe variază în limite foarte largi (de la 3-5 până la 150-200 mg%), pentru acoperirea trebuinţelor este necesar să se prefere alegerea produselor, ţinând seama de conţinutul lor în acid ascorbic. Cele mai bogate sunt frunzele de pătrunjel, ardeii graşi, păpădia, diversele varietăţi de varză, conopida, spanacul, loboda, urzicile, salata, pătlăgelele roşii, mazărea şi fasolea verde, cartofii etc. Dintre fructe, în aceeaşi ordine, sunt coacăzele, căpşunile, fragii, citricele, zmeura, agrişele, vişinele etc. Merele, perele, gutuile, deşi conţin de obicei sub 10 mg% sau chiar numai 5 mg%, fiind consumate înstare crudă şi în cantităţi mai mari, aduc o importantă contribuţie la satisfacerea nevoilor de vitamina C ale femeii în cursul ciclului reproductiv.
Atât pentru acoperirea trebuinţelor în vitamina C şi P şi pentru contracararea efectului acidifiant al celorlalte alimente (afară de lapte), cât şi pentru a face pe gravidă beneficiara directă a multiplelor sinteze clorofiliene, realizate în suprafaţa foâiară a plantelor, este necesar ca dieta ei zilnică să cuprindă 150-200 g legume frunzoase şi fluorescente, 200 g alte legume, 200 g cartofi, 300 g fructe şi o bună parte din acestea să fie consumate în stare crudă, mai ales iarna şi la începutul primăverii (până la apariţia verdeţurilor), când disponibilul în vitamina C este redus.
Derivatele de cereale, prin bogăţia lor în amidon, alcătuiesc principala sursă de material energetic. Intrucât pentru utilizarea acestora este indispensabilă prezenţa vitaminelor din complexul B (mai ales a vitaminei B1; care se găseşte din belşug în germenul şi în părţile periferice ale grăunţelor de cereale), pentru a evita un dezechilibru provocator de tulburări este recomandabil ca gravida să consume pâine integrală sau, de preferat, pâine intermediară. In funcţie de mărimea cheltuielii de energie (intensitatea activităţii musculare) raţia de pâine variază între 250 şi 350 g pe zi.
Dulciurile (zahăr, miere, bomboane, dulceţuri, gemuri, halva, ciocolată etc), fiind produse rafinate, sărace în vitamine şi săruri minerale, este indicat să fie consumate cu moderaţie. Consumul total exprimat în zahăr să nu depăşească maximum 70-75 g pe zi, iar dacă se foloseşte pâine albă, care este foarte săracă în vitamina B, cantitatea totală de zahăr trebuie redusă la cel mult 50 g.
Dintre grăsimi, deşi untul şi smântâna favorizează creşterea colesterolului, fiind mai bogate în vitamina A şi D, sunt totuşi indicate în cursul sarcinii şi lactaţiei (circa 25 g unt pe zi). Pentru a micşora efectul hipercolesterolemiant al acestor produse şi al altor grăsimi existente în produsele de origine animală necesare gravidei, se recomandă folosirea uleiurilor vegetale (de floarea-soarehii, dovleac, germeni de porumb sau soia, nu însă a celui de măsline) în cantitate cel puţin egală (25 ml) cu aceea de unt şi smântâna calculate la un loc, sub forma de grăsime.
Intrebuinţând la completarea meniului produse din fiecare grupă, se evită riscul asocierii de alimente care au aceleaşi deficienţe. In timp ce produsele alimentare din aceeaşi grupa, având proprietăţi nutritive apropiate, se pot înlocui unele cu altele (substituiri intragrupale) fără neajunsul dezechilibrării dietei, cele aparţi-nând la grupe diferite nu se pot înlocui între ele fără riscul de a crea un dezechilibru în alimentaţie. In felul acesta dieta zilnică devine raţională şi, căpătând girul ştiinţei, pe de o parte, ajută gravida să-şi îndeplinească fără tulburări cea mai importantă misiune biologică — perpetuarea speciei — şi să realizeze performanţa morfologică şi socială a mamei care îi oferă calitatea de femeie adultă, iar pe de altă parte, prin sânul şi inima ei, să exercite cel mai însemnat rol în dezvoltarea fizică şi mintală a noului venit pe lume. Cu toate că în atingerea acestui scop intervin şi alţi factori biologici, medicali şi social-economici, totuşi, ţinând seama de extinderea (generalitatea) lor, nici unul nu atinge rolul exercitat de alimentaţia raţională.